Prima pagină > baliverne > Despre cruzimea procesului de predare a cursurilor de calculatoare. (3)

Despre cruzimea procesului de predare a cursurilor de calculatoare. (3)


(in original la website-ul lui Dijkstra – link)

Urmeaza partea a doua – si cea dificila – a discursului: consecintele educationale si stiintifice ale celor de mai sus. Consecintele educationale sunt, binenteles, cele mai complicate, asa ca le voi amana si voi sta pentru o vreme la partea legata de stiinta calculatoarelor. Ce inseamna calculul? Si despre ce este vorba in aceasta stiinta de fapt?

Ei bine, in cele din urma, singurele lucruri pe care calculatoarele le pot face pentru noi sunt sa manipuleze simboluri si sa produca rezultatele acestor manipulari. Din observatiile precedente sa amintim ca aceasta este o lume discreta, si, mai mult decat atata, ca si numarul de simboluri implicate si cantitatea de manipulare implicata sunt multe ordine de magnitudine mai mari decat ce ne-am imaginat: in continuare sunt deasupra oricarei imaginatii, si deci nu trebuie sa mai incercam sa ni le imaginam.

Dar, inainte ca un calculator sa fie gata sa execute niste manipulari utile, cineva trebuie sa scrie un program. Ce este un program? Cateva raspunsuri ar fi posibile. Putem vedea un program ca ceea ce transforma un calculator generic intr-un manipulator specializat de simboluri, si face asta fara fara sa necesite schimbarea vreunui fir (lucru care constituie un avantaj enorm fata de panourile cablate care rezolvau probleme predefinite). Prefer insa sa descriu un program in mod diametral opus: programul este manipulator abstract de simboluri, care poate fi transformat intr-unul concret aducand un calculator pe care sa ruleze. Pentru ca, la urma urmei, scopul programului nu este acela de a ne instrui masinile; in zilele acestea scopul calculatorului este acela de a executa programe.

Deci, trebuie sa imaginam manipulatoare de simboluri abstracte. Cu totii stim cum arata: arata ca niste programe sau – folosind o terminologie mai generala – ca niste formule elaborate din niste sisteme formale. Ajuta daca privim programele ca fiind niste formule. In primul rand, il punem pe programator intr-o postura corecta – mai intai trebuie sa afle formula. In al doilea, explica de ce lumea matematicii aproape ca ignora provocarea programarii: programele sunt niste formule atat de lungi incat nici macar nu sunt recunoscute ca atare. Acum sa ne intoarcem la sarcina programatorului – aceea de a deriva formula, sau programul. Stim o singura cale de a face asta, prin manipularea simbolurilor. Si acum cercul se inchide: construim manipulatoarele mecanice de simboluri pe calea manipularii umane de simboluri.

Si atunci, stiinta calculatoarelor se ocupa – si intotdeauna se va ocupa – cu jocul dintre manipularea mecanica si umana de simboluri, referite de obicei prin sintagmele „calcul” si respectiv „programare”. Un beneficiu imediat al acestei analize este faptul ca releva „programarea automata” ca fiind o contradictie in sine. Un alt beneficiu este faptul ca da o indicatie clara asupra locului in care ar trebui sa situam stiinta calculatoarelor pe harta globala a disciplinelor intelectuale: in directia matematicilor formale si a logicii aplicate, totul impins insa mult mai departe decat ce am avut pana acum, pentru ca stiinta calculatoarelor este interesata de aplicarea efectiva a metodelor formale la o scara mult mai larga decat cea de pana acum. Si pentru ca nici o intreprindere de genul asta nu e suficient de respectabila fara un Acronim de Trei Litere (ATL), propun sa adoptam pentru stiinta calculatoarelor Initiativa Metodelor Formale (IMF), si,  ca sa fim siguri, ar trebui sa urmam exemplul liderilor nostri si sa il inregistram ca marca.

Pe termen lung ma astept ca stiinta calculatoarelor sa se transforme in disciplinele din care provine, matematica si logica, realizand ca o buna parte din Visul lui Leibniz de a oferi calculul simbolic ca alternativa a rationamentului uman. (sper ca e clara diferenta intre „a mima” si „a oferi o alternativa”: alternativele pot fi chiar mai bune).

Nu e nevoie sa mai spun, viziunea aceasta nu e chiar universal incurajata. Dimpotriva, a fost intampinata de o larga – si uneori violenta – opozitie din tot felul de directii. Voi mentiona ca exemple:

(0) comunitatea matematica, care in continuare prefera sa creada ca Visul lui Leibniz ramane o iluzie nerealizabila

(1) comunitatea economica, care, fiind convinsa deja ca calculatoarele pot face viata mai usoara, este nepregatita mental sa accepte ca foloseste calculatoarele numai pentru a rezolva strict problemele usoare, cu pretul crearii unora mult mai dificile

(2) subcultura programatorilor compulsivi, a caror etica prescrie ca o idee nastrusnica si o luna de scris cod la repezeala ar trebui sa fie suficient sa-i faca milionari pe viata

(3) ingineria calculatoarelor, care continua sa se comporte ca si cum totul nue decat o problema de rate de transfer de biti si mai multe operatii pe secunda

(4) armata, total absorbita de businessul transformarii bugetelor de miliarde de dolari intr-o iluzie a sigurantei automate

(5) toate stiintele umane, pentru care calculul este un fel de loc de refugiu interdisciplinar

(6) educatia, care simte ca daca trebuie sa predea matematici formale studentilor in calculatoare, ar putea la fel de bine sa inchida scolile

Si cu aceste sase exemple am ajuns, pe nesimtite, dar implacabil, la partea cea mai complicata: consecintele educationale.

Problema cu politica educationala este ca nu e influentata major de consideratiile stiintifice derivate din topicele predate, ci determinata aproape in intregime de circumstante extra-stiintifice precum asteptarile combinate ale studentilor, parintilor si viitorilor angajatori, si punctul de vedere universal asupra rolului predeterminat al universitatilor: efortul principal ar trebui pus in pregatirea studentilor pentru slujbe la nivel de incepator, sau in pregatirea unui bagaj de cunostinte si atitudini care sa-i sustina pentru inca 50 de ani? Vom oferi morocanosi stiintelor abstracte coltul cel mai indepartat din campus, sau le recunoastem ca fiind motorul indispensabil al oricarei industrii de tehnologie inalta? Chiar si in cazul al doilea, vom recunoaste o industrie ca fiind tehnologica daca tehnologia ei provine in primul rand din bransa matematicilor formale? Ofera universitatile societatii conducerea intelectuala de care aceasta are nevoie, sau numai pregatirea respectiva?

Retorica academica traditionala este perfect de acord in a oferi acestor intrebari raspunsuri linistitoare, dar eu personal nu o cred. Voi exemplifica dubiile mele printr-un articol recent despre „Cine conduce Canada?”, in care David H. Flaherty spune direct ca „Mai mult de atat, elita economica nu recunoaste mediul academic traditional si intelectualitatea, considerand-o irelevanta si fara puteri”.

Asa ca, daca ma uit in cristalul meu de magician la viitorul educatiei in stiinta calculatoarelor, vad cu precadere o situatie deprimanta de „business as usual”. Universitatilor le va lipsi in continuare curajul de a preda stiinte exacte, vor continua sa pacaleasca studentii, si fiecare pas de infantilizare a cursurilor va fi prezentat drept succes al progresului in educatie.

(va urma)

Anunțuri
Categorii:baliverne
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: