Archive

Archive for Ianuarie 2010

iPod, iPod nume dulce – lulu, lala ion neculce

Ianuarie 20, 2010 1 comentariu

Jucarie de dat in masa, ipodu venea la inceput de secol XXI sa anunte brusc pre multi dintre cei deatunci ca gata el isi baga piciorusele in el de PC, care e un idiot masiv grotesque si brutal, jurand pe roseatza imbracamintii lui de catifea ca internetul e un univers ce merita explorat si cu alti ochi, poate mai mici dar mai frumosi, mai dulci, efinizati (!), mai subtili si mai stilizati, mai despuiat, nu scandalos inadecvat, ci accentuat placut in ton launtric, cu frison de guturai de toamna abia prins, numa musai sa purcedem de manutza impreuna in era draciilor post-PC prevestind lumea deliranta a droizilor si a tabletelor de unde orice nebun umanoid isi va putea avea asigurata ratia zilnica de internet pe pofta inimii, indiferent de locatie sau tentatie.

Fara sa intram in cuantica si notiuni de spatiu-timp, jucariile astea micsorau la acel inceput de mileniu spatiul deja stramt al comunicarii facand-o pe aceasta (comunicarea) redundanta, abundenta, excesiv omniprezenta pentru unii insa categoric la modul abstract ubicuitara si imposibil de cautat scuze de evitare. Pentru altii.

Comunicarea devenea parte a unui firesc inevitabil, daca nu cu emailul (pentru cei ce nu stiu – metoda veche de comunicare folosita in secolul XX) macar un ICQ, MSN, Yahoo sau Google era oricand la dispozitie sa suplineasca si sa diversifice gama de posibilitati de a gasi musai pe oricine oriunde oricand. Musai.

Eh, ca discutam de ipozi si androizi, curand aparusera in acei ani skype, google voice, iCall si alte minuni denumite generic software impotriva carora nu mai era chip sa te opui. Iar cu posibilitatea ca wireless internetul sa devina o realitate completa atat timp cat te stapaneai in zona terestra, cea mai mica urmare a unei astfel de intreprinderi a fost ca in loc sa sun pe Vasile pe 2323232323, oamenii s-au gandit ca mai bine il suna pe vasile@gmail.com sau vasile@yahoo.com ca zau asa era deranjanta inflatia asta de numere de telefon (despre acest concept primitiv „numar de telefon” vom vorbi intr-o alta emisiune), asta ca sa nu discutam despre limitatia evidenta a numerelor, concluzie la care se ajunsese de curand. Curand Vasile avea sa colapseze extenuat strivit sub numarul de apeluri. Alte urmari au fost ca roaming devenea un cuvant uitat, iar uitatul telefonului acasa o scuza absolut penibila cand oricine poate folosi castile de 10 bani la care iti atasezi caller address in 2 secunde prin identificare de adn.

Partea nasoala a nasuliei prezentate era ca oamenii traiau ultimele clipe de liniste, sau linistea de-atunci n-o vor regasi in lumea spre care umanoizii se indreptau. Nu numai ca aceasta comunicare va ajunge sa ii bazaie oriunde dar treaba se va intampla cu orice pret, mai exact va deveni inflationista (inflationara pentru cei cu urechi fine). Ca sa nu mai vorbim ca o comunicare are nivele de calitate, respectiv continutul comunicarii reprezinta pentru multi un amanunt important care nu va fi de gasit pe toate coclaurile internetului si pe care umanoizii vor incepe sa o ignore (cred ca vorbeam de calitate).

Dar despre ce s-a intamplat mai departe in acei ani atat de importanti pentru specia umanoida vom vorbi saptamana viitoare.

La revedere! Mua!
xoxoxo

Omul care a schiat pe Everest

Ianuarie 12, 2010 Lasă un comentariu

Undeva la intersectia dintre concursurile pentru premiile Darwin si traditia marilor exploratori, intre te doare mintea si hai sa bem o bere, se situeaza o expeditie japoneza pe Everest, in care un japonez pare sa isi doreasca sa se dea cu schiurile. Omul pare experimentat, campion la schi, urmas al samurailor, sau invers, cunoaste muntele, stie, miroase zapada, se uita in zare la gheata si se antreneaza mental, psihic si fizic la fiecare pas si respiratie. Din cand in cand isi pune ochelarii de soare zebrati si se uita ganditor la cusmele inzapezite. Declaratia initiala a filmului, pe care l-am crezut comedie dar s-a dovedit documentar, este clara: omul va schia pe Everest. Ce conteaza unde anume pe Everest, toate pozele arata stancarie, ce conteaza motivatia, pentru ca nimeni n-a facut-o, omul isi are in Edmund Hillary un suporter si aproape un fan. Marele talent al intamplarii este ca te umple de intrebari. Este intr-adevar un paradox ca cineva sa vrea sa schieze pe Everest, este un japonez persoana care ar putea sa o faca, motto-ul filmului, ceva cu maretie, umanitate si barbatie, are vreo legatura cu schiatul pe Everest, cui i s-a parut chestia asta o idee buna si de ce numai lor? In fine, toate intrebarile isi vor gasi vreun raspuns, desi nu am aflat unde. Intr-un loc mai degraba cunoscut pentru alte discipline, neolimpice, de genul sariturilor fara schiuri in crevase, curlingului cu avalanse si inghetatului viteza, schiatul cu o masca de oxigen si cu o parasuta deschisa (dupa cum devine evident mai tarziu) pare si el pe aceeasi linie. Filmul este lung, la cele 85 de minute din care numai ultimele 5 relativ interesante, este plin de filozofie, poezie zen combinata cu haikucie pur paunesciana. Sar peste ea, nu ne cunoastem. Insa ultimele doua (cinci? nu mai stiu cate ca timpul isi pierde semnificatia in filmul asta) minute sunt aproape interesante, sunt minutele in care omul isi da drumul de undeva, nu stiu unde, pe undeva prin zona Everestului, da’ nu din varf (deci?) pana mai jos la vale vreo 2000m vertical cred. Calatoria in sine a durat vreo 2 minute cred, din care ultimele 20 de secunde s-au petrecut cu personajul maturand partia cu fundul, dupa ce a cazut pe o bucata de gheata interminabila si cat pe ce sa sara si el intr-o crevasa. Filmul se termina, cu omul nostru intrebandu-se crepuscular – a fost un esec, o victorie? Pare sa nu stie, da’ daca e inca interesat si pot sa-l ajut, ii spun cand ma contacteaza pe email. Ca stiu.

Categorii:baliverne